Acceptă-te, iubeşte-te! Ai pe tine semnătura lui Dumnezeu şi eşti deosebit, unic!

 

Dacă te accepţi pe tine, începi să accepţi totul. Dacă te respingi, respingi universul; dacă te respingi, respingi existenţa. Dacă te accepţi, accepţi existenţa; atunci nu mai ai nimic de făcut decât să te bucuri, să sărbătoreşti. Atunci nu te ai plângi de nimic, nu mai pizmuieşti pe nimeni, te simţi recunoscător. Atunci viaţa e bună şi moartea e bună, atunci bucuria e bună şi tristeţea e bună, atunci e bine să fii cu persoana iubită şi e bine să fii şi singur. Atunci tot ce se întâmplă e bine, pentru că se întâmplă din întreg.

Dar de secole întregi omul este condiţionat să nu se accepte. Toate culturile din lume otrăvesc mintea omului, pentru că toate se bazează pe o singură idee: ideea de îmbunătăţire, de perfecţionare. Ele toate creează în om o stare de nelinişte – o stare de tensiune între ceea ce este omul şi ceea ce ar trebui să fie. Orice „ar trebui” creează nelinişte. Dacă există un ideal care trebuie înfăptuit, cum să fii în largul tău? Cum să te simţi acasă? Nu poţi trăi nimic total, pentru că mintea se gândeşte la viitor. Iar acel viitor nu vine, nu poate să vină, pentru ea însăşi natură dorinţei îl face imposibil – când vine, îţi imaginezi alte lucruri, îţi doreşti alte lucruri. Întotdeauna îţi imaginezi o stare de lucruri mai bună şi astfel eşti veşnic neliniştit, încordat, îngrijorat. Aşa trăieşte omenirea de secole întregi.

Omul deşteptat este cel care a scăpat din capcana societăţii, care a înţeles că ideea de îmbunătăţire este pur şi simplu absurdă. Nu te poţi îmbunătăţi singur. Dar ia aminte, nu spun că îmbunătăţirea nu se petrece, ci că nu te poţi îmbunătăţi singur. Când nu mai cauţi să te îmbunătăţeşti, te îmbunătăţeşte viaţa. În acea stare de relaxare, în acea stare de acceptare, viaţa începe să te mângâie, viaţa începe să curgă prin tine. Şi când nu te mai plângi de nimic, când în tine nu mai există pizma, înfloreşti.

Acceptă-te aşa cum eşti. Este cel mai greu lucru din lume, întrucât intră în conflict cu educaţia ta, cu cultura ta. De la început ţi s-a spus cum ar trebui să fii. Nimeni nu ţi-a spus că eşti bun aşa cum eşti, toţi ţi-au introdus în minte diverse programe. Ai fost programat de părinţi, de preoţi, de politicieni, de profesori, iar ideea a fost una singură – să te îmbunătăţeşti, să te perfecţionezi. Nu contează cine eşti, trebuie să alergi după altceva, continuu, fără odihnă.

Când eşti deschis, întreaga existenţa începe să-şi toarne energia în tine. Atunci copacii sunt mai verzi decât îţi par acum, atunci soarele e mai strălucitor decât îţi pare acum; atunci totul capătă culoare. Altfel, totul e tern şi mohorât şi cenuşiu.   

Acceptă-te – asta înseamnă rugăciune. Acceptă-te – asta înseamnă recunoştinţă. Relaxează-te în fiinţă ta – aşa a vrut Dumnezeu să fii. Nu a vrut să fii în nici un alt fel, altminteri te făcea altcineva. Te-a făcut pe tine, aşa cum eşti. Încercarea de a-ţi aduce îmbunătăţiri este în esenţă încercarea de a-i aduce îmbunătăţiri lui Dumnezeu, ceea ce este de-a dreptul stupid, şi nu vei face decât să înnebuneşti tot încercând asta. Nu vei ajunge nicăieri, ci doar vei rată un mare prilej.

Acceptă-te, acceptă-te întru totul, fă din acceptare culoarea ta, caracteristica ta. Viaţa e gata în orice clipă să îşi reverse darurile asupra ta. Viaţa nu e zgârcită, existenţa dăruieşte întotdeauna din abundenţă — însă nu îi putem primi darurile pentru că nu ne considerăm demni de a le primi.  De asta oamenii se agaţă de suferinţă – ea se potriveşte programării lor. Oamenii se pedepsesc singuri în o mie şi unu de moduri subtile. De ce? Pentru că asta face parte din programul lor. Dacă nu eşti cum ar trebui să fii, trebuie să te pedepseşti, trebuie să-ţi provoci suferinţa. De asta oamenii se simt bine când sunt nefericiţi, când suferă. Oamenii se simt bine când sunt nefericiţi, şi sunt foarte, foarte încurcaţi, stânjeniţi când sunt fericiţi.

Fiecare copil se naşte inocent. Noi îl facem să se simtă vinovat, spunându-i: „Nu aşa ar trebui să fii. Ar trebui să fii aia”. Iar copilul este natural şi inocent. ÎI pedepsim pentru faptul că este natural şi inocent, şi îl răsplătim că este artificial şi viclean. ÎI răsplătim pentru faptul că e fals — toate recompensele noastre sunt pentru oameni falşi. Nu răsplătim pe nimeni care este inocent; nu avem nici o consideraţie faţă de el, nu avem nici un respect pentru el. Inocentul e condamnat, inocentul e considerat aproape un infractor. Inocentul este considerat prost, în timp ce vicleanul e considerat inteligent. Omul fals este acceptat – omul fals se potriveşte cu societatea falsă.

Toată viaţa ta nu e decât un efort de a te pedepsi tot mai mult. Tot ce faci este rău, aşa că pentru fiecare bucurie trebuie să te pedepseşti. Chiar şi atunci când, în ciuda ta, bucuria vine, când uneori Dumnezeu se izbeşte de tine şi nu poţi să-l eviţi, imediat începi să te pedepseşti. Ceva nu e în regulă, cum i se poate întâmpla un astfel de lucru unei persoane oribile ca tine?

De fapt, când cineva te iubeşte, chiar te miri: „Cum – pe mine? Mă iubeşte cineva pe mine?” Şi în mintea ta apare ideea: „Mă iubeşte pentru că nu mă cunoaşte. Dacă m-ar cunoaşte, dacă ar vedea prin mine, nu m-ar iubi în veci!” Astfel încep îndrăgostiţii să se ascundă unul de celălalt. Păstrează multe lucruri pentru ei înşişi, nu îşi dezvăluie secretele din cauză că se tem că în clipa în care îşi deschid inima, dragostea va dispărea. Deoarece nu se pot iubi pe sine, cum să conceapă că altcineva îi iubeşte?

Iubirea începe cu iubirea de sine. A fi egoist şi a fi plin de tine sunt două lucruri diferite. Nu fi narcisist, nu fi obsedat de tine însuţi, ci iubeşte-te firesc.  Iubirea de sine naturală este obligatorie ca să poţi iubi pe altcineva. Numai din ea se naşte iubirea pentru altcineva.  Acceptă-te, iubeşte-te, eşti creaţia lui Dumnezeu. Ai pe tine semnătura lui Dumnezeu şi eşti deosebit, unic. 

Nimeni nu a mai fost ca tine şi nu va mai fi ca tine – eşti pur şi simplu unic, incomparabil. Acceptă acest lucru, iubeşte acest lucru şi sărbătoreşte-l, şi atunci vei începe să vezi unicitatea celorlalţi, incomparabila frumuseţe a celorlalţi. Iubirea este posibilă numai atunci când există o acceptare deplină a sinelui, a celuilalt, a lumii. Acceptarea creează mediul în care creaţi iubirea, în care înfloreşte iubirea!

 Osho – Intimitatea. Încrederea în sine şi în celălalt

–––––––––––––––––––––––––––––––––––––

Care este scopul meu în această viaţă?
Ce misiuni am de îndeplinit şi ce lecţii am de învăţat?
Cum îmi pot regăsi echilibrul interior şi cum pot avea relaţii (mai) armonioase cu cei din jur?
Care este cauza blocajelor şi fricilor care mă împiedică să am viaţa pe care o doresc?
Te invit alături de mine să păşim împreună cu curaj în aflarea acestor răspunsuri. Dacă te-ai decis să faci acest pas, scrie-mi pe adresa: solarris.coaching@gmail.com şi îţi voi oferi amănuntele referitoare la acest subiect.
Hotărăşte-te să faci primul pas pe drumul către tine!

Sursa:
https://drumuricatretine.wordpress.com/2015/07/08/accepta-te-iubeste-te-ai-pe-tine-semnatura-lui-dumnezeu-si-esti-deosebit-unic/