Foto: Arhiva personala Sorina Petrica
Pana la 12 ani copilul nu invata deloc din critica, ci doar din feed-back pozitiv, pentru ca nu are structurile cerebrale necesare ca sa proceseze informatia in sens invers, iar cei care reusesc cel mai bine in viata sunt copiii de 7 si 8, nu premiantii de 9 si 10, afirma Sorina Petrica, psiholog clinician si psihoterapeut de formare cognitiv comportamentala.
Intr-un interviu acordat Ziare.com, Sorina Petrica a atras atentia asupra erorilor frecvente si grave pe care parintii, chiar animati de cele mai bune intentii, le fac in educatia copiilor lor pentru ca nu inteleg nevoile reale ale acestora.
Iar multe dintre aceste erori sunt consecinta faptului ca parintele nu isi intelege propriile emotii sau este prizonierul propriilor traume: "Noi ne vom afecta copiii in zone in care am fost afectati".
Care sunt cele mai frecvente si mai neconstientizate greseli ale parintilor in raport cu copiii lor?
Una dintre erorile tipice este ca reactioneaza la greseala copilului prin retragerea afectiunii. Cand copilul greseste, cel mai adesea parintele pune distanta fizica si emotionala intre el si copil, nu mai priveste copilul la fel, nu-i mai zambeste, nu-i mai vorbeste.
Copilul invata in acest mod sa se identifice cu greseala, sa simta rusine si isi formeaza in timp convingerea ca e "defect". Iar copilul care traieste frica de esec traieste si spaima de a nu fi abandonat.
Care e raspunsul corect la greseala copilului?
Copilaria se asociaza cu un proces intens de invatare. Orice proces de invatare implica in mod automat greseala. Asa ca raspunsul corect este cel in care parintele subliniaza ce a reusit copilul sa faca, oferind in acelasi timp sprijin pentru exersarea aspectelor care mai au nevoie de exercitiu pentru a fi invatate.
De exemplu, un copilul smulge jucaria din mana altui copil. In fata acestui comportament parintele trebuie sa vada ce abilitate ii lipseste copilului, ce abilitate trebuie sa-i construiasca pentru ca acest comportament sa dispara. In cazul nostru abilitatea necesara este sa formuleze cererea de a primi jucaria.
Dar, atentie!, invatarea comportamentala nu se produce pe loc, are nevoie de multa practica, de mult exercitiu. Trebuie oferite multe contexte in care copilul sa fie incurajat sa foloseasca alternativa comportamentala corecta fara sa fie pedepsit pentru ca nu o face. Daca va fi pedepsit si criticat, isi va pierde motivatia de a exersa comportamentul respectiv.
Un copil are nevoie de o luna de zile pentru a invata o abilitate simpla, precum formularea unei cereri, si a o aplica apoi spontan. Parintele trebuie asadar sa actioneze mai mult si sa vorbeasca mai putin.
Exista un moment cand pedeapsa devine totusi necesara?
Pedeapsa nu este eficienta. Nu il invata pe copil ce trebuie sa faca intr-o situatie viitoare. Pedeapsa este orice actiune a parintelui care sanctioneaza un comportament gresit fara a avea legatura cu acesta. Si cand copilul nu vede legatura logica intre cele doua, pedeapsa afecteaza relatia si faciliteaza lupta de putere cu parintele.
Daca sanctiunea are legatura cu comportamentul, ea ii dezvolta gandirea la consecinte: daca smulgi jucaria, ea ramane la celelalt copil. Aceasta legatura logica intre ceea ce face si ce primeste reprezinta baza disciplinarii.
Am observat ca in general copiii iubesc regulile poate chiar mai mult decat adultii. Asa este?
Regula aduce predictibilitate, iar aceasta le ofera siguranta. Un copil care traieste in mediu impredictibil traieste un nivel crescut de anxietate care se manifestata prin agitatie psihomotorie, neliniste, reactii emotionale intense.
Regula structureaza contextul de viata al copilului prin faptul ca ii arata ce anume asteapta parintele de la el. In plus, fiecare regula devine prin exercitiu un reper intern pentru ghidarea comportamentului viitor (autocontrol).
Ati vorbit de o eroare frecventa. Alta?
Adesea parintii disciplineaza in functie de propria dispozitie. Ceea ce penalizeaza cand sunt prost dispusi trec cu vederea cand sunt bine dispusi. Asta provoaca multa confuzie. Trebuie sa existe reguli si consecinte logice care decurg din incalcarea regulilor, instrumentele parintelui indiferent de dispozitia dintr-o zi sau alta.
Deseori insa disciplinarea se face in functie de obiectivul pe termen scurt, ignorand obiectivul pe termen lung, si asta e o alta eroare. Daca o fetita imbracata pentru gradinita isi varsa laptele pe ea si incepe sa planga, parintele are tendinta sa rezolve rapid problema, ii schimba rochia, ii spune sa nu mai planga, ii sterge lacrimile si gata.
Pe moment rezolva problema, dar ce nevoie are copilul pe termen lung? Important este ca aceasta fetita ajunsa adult sa stie sa isi gestioneze emotiile de disconfort. Ea nu va invata asta decat traind emotia de disconfort.
Deci parintele nu trebuie sa anuleze rapid disconfortul, ci sa ii explice copilului ce emotie traieste, ca este normal sa o traiasca, sa o lase sa si-o exprime prin plans, nu sa o indemne sa si-o reprime, si sa ii fie alaturi tot timpul.
Dupa ce copilul termina manifestarea emotionala, parintele o invata cum sa gestioneze situatia, de exemplu ii povesteste cum va fi spalata rochia patata cu detergentul pe care l-au vazut impreuna la televizor. Implicarea copilului in gasirea solutiei il ajuta sa se regleze emotional, dar nu sarim direct la solutie.
A patra eroare?
Felul in care parintele se raporteaza la emotiile copilului. Daca parintele are dificultati sa-si inteleaga si gestioneze propriile emotii ii va fi greu sa faca fata emotiilor de disconfort ale copilului. Noi ne vom afecta copiii in zone in care am fost afectati.
Se spune ca un copil e un elastic al parintelui catre propria copilarie.
Da, asa este. In relatia cu copilul, parintele poate avea in mod repetat reactii emotionale intense in raport cu anumite comportamente ale copilului. Fiecare reactie repetitiva arata un punct sensibil al parintelui, dar care poate fi si un punct de crestere al parintelui, daca el isi da seama ca reactia are legatura cu el insusi, nu cu copilul. Durerea mea ce spune despre mine?
Parintii care au teama accentuata de esec vor modela aceasta teama la copil. Sunt parinti care nu tolereaza plansul copilului pentru ca le este dificil sa isi tolereaza propriile emotii.
De exemplu, un parinte care foloseste preponderent logica si ii aduce frecevent argumente copilului va avea dificultati in a se conecta emotional cu el, efect al faptului ca partea aceasta nu a fost suficient exersata sau a fost inhibata.
Parintele care isi spune siesi ca nu e normal sa traiasca furie, frica, dezamagire asta ii va spune copilului, iar acesta va invata sa argumenteze impotriva propriilor emotii si nu se va dezvolta pe deplin, ca un avion care merge cu un singur motor. Emotia are rolul ei pentru a ne ajuta sa ne adaptam mai bine.
Exista parinti care isi trateaza copilul ca pe un apendice, nu fac diferenta intre persoana lor si persoana copilului. Ei vorbesc despre actiunile copilului la persoana intai plural: "am fost la gradinita", "n-am mancat astazi".
Acest parinte nu-l lasa pe copil sa mearga pe drumul lui. Copilului ii place ce ii place parintelui, face ce vrea parintele si se trezeste la varsta adulta ca toata viata a facut doar ce au vrut altii. Este o relatia simbiotica, sufoca personalitatea copilului.
Alt model este al parintilor care hiperprotejeaza copilul, nu il confrunta cu situatii dificile, il hranesc, il imbraca, ii fac dus pana la varste mari. Acesti copii invata neputinta si ajung in viata fara resursele necesare.
Situatia aceasta raspunde la o vulnerabilitate a parintelui, care nu-si vede propria utilitate si valoare decat in raport cu copilul. E mai ales problema parintilor care nu mai investesc in propria persoana si in viata de cuplu. Daca un om are o relatie buna cu el, o relatie de calitate in cuplu, va avea o relatie sanatoasa si cu copilul.
Ati invocat critica. Este o eroare?
Pana la 12 ani copilul nu invata deloc din critica, pentru ca nu are structurile cerebrale necesare ca sa proceseze informatia in sens invers. Deci pana la 12 ani copilul nu invata decat din feed-back pozitiv. Asta inseamna sa scoti in evidenta ce a reusit sa faca. Axandu-ne pe reusite, ii crestem motivatia de a exersa.
Cand criticam copilul in fazele incipiente ale invatarii ii distrugem increderea in el si ii afectam motivatia de a mai face. De aici scade exercitiul si automat performanta ramane slaba.
Vine parintele si spune: copilului meu nu-i place sa deseneze. Daca mergi inapoi descoperi ca atunci cand copilul a pus mana pe creion a fost criticat pentru diverse lucruri, i-au fost evidentiate nereusitele. Copiii, cand nu mai au motivatie, isi retrag efortul investit intr-o sarcina: nu vreau, nu stiu. Si ca adult, daca in fiecare zi ti se arata doar ce ai facut prost, te lasi de meserie.
Exista copii funciar buni si copii funciar rai?
Nu. Acelasi copil uneori are un comportament bun, alteori unul gresit. Copil cuminte, copil rau sunt etichete. Etichetarea este foarte nociva pentru ca seteaza un mod de a percepe persoana. Daca ii pun eticheta, voi fi cu mult mai sensibil la comportamentele asociate etichetei si le voi ignora pe cele contrare. In plus, stima de sine este dependenta de internalizarea etichetelor.
Copilul ajunge sa se defineasca in termenii folositi de adult la adresa lui, "bun" sau "rau", si ajunge sa manifeste comportamentele asociate etichetei.
Cand copilul se comporta adecvat sau inadecvat, trebuie sa ne referim la ce face, nu la cum este. Daca ma raportez la cum este, il trimit in viata cu niste convingeri despre propria persoana care nu il ajuta, nici in sensul bun, nici in sensul rau, si va avea tendintele sa faca doar lucrurile care confirma eticheta. Iar daca e vorba de o eticheta buna, pentru a o pastra nu va face decat lucrurile pe care le stie, nu va mai risca sa invete ca sa nu greseasca si sa nu piarda astfel eticheta.
Cand laudam copilul, o vom face cu aspecte care sunt in controlul lui si pot fi schimbate: ai muncit foarte mult, ai ales o strategie corecta. In caz de esec, copilul il va explica prin aceste lucruri care pot fi schimbate: daca nu am reusit, nu e pentru ca nu sunt in stare, ci pentru ca n-am muncit destul.
Cata importanta trebuie acordata notelor de la scoala?
E o mare eroare sa valorizezi copilul in principal in functie de nota. In timp, copilul invata sa isi ia valoarea dintr-o singura sursa. Nota nu este totul in controlul unui copil. Conteaza si felul in care s-a simtit cand a fost evaluat, felul in care s-a simtit profesorul, locul evaluarii cu toti factorii distractori.
Apoi performanta e variabila, ea nu spune nimic despre valoarea personala a copilului, ci despre ceea ce a putut sa faca in momentul respectiv.
Notele sunt un instrument, care arata ce a reusit copilul si ce mai are de facut, nu un instrument de valorizare. Se recomanda ca niciodata recompensele sa nu fie conditionate de performanta scolara.
Studiile arata ca nu copiii de 9 si 10 se vor adapta cel mai bine la viata adulta, ci aceia de 7 si 8. Premiantii fac din scoala miza vietii lor si, daca ceva se intampla, clacheaza. Ceilalti se ocupa si de scoala, dar si de viata lor sociala, emotionala, interactioneaza mai bine, invata sa-si gestioneze mai bine emotiile. Abilitatile sociale si emotionale nu se invata prin vorbe, ci prin exercitiu.
