Gandeste Pozitiv ... Fii Informat: Vaccinurile – invenția unui geniu sau eroare medicală? (II)

Vizualizari

Etichete !

joi, 30 octombrie 2014

Vaccinurile – invenția unui geniu sau eroare medicală? (II)

Vaccinurile – invenția unui geniu sau eroare medicală? (II)




Variola a fost eradicată nu prin vaccinări, ci prin măsuri elementare de igienă

La fel s-au petrecut lucrurile cu majoritatea bolilor infecţioase care, în funcţie de epocă şi de circumstanţe, se declanşează, ating un punct culminant, apoi regresează de la sine, fără ca vaccinările să aibă nici cel mai mic rol. Se poate pretinde, pe drept cuvânt, că epidemiile şi pandemiile au cicluri de manifestare şi dispariţie. Aşa s-a întâmplat întotdeauna cu bolile infecţioase, de la începuturile omenirii. Dacă bolile infecţioase nu ar fi fost marcate de acest fenomen special, ele ar fi distrus cu mii de ani în urmă orice existenţă umană pe planeta noastră. Altfel spus, fără o regresie relativ rapidă, ciuma şi holera ar fi provocat, în trecut şi astăzi, decesul a miliarde de oameni. În Antichitate şi în Evul Mediu, nu era cunoscută practica vaccinării. Cum se explică atunci că aceste maladii nu au produs mai multe ravagii şi nu au cuprins toate continentele; şi, mai ales, cum se face că au regresat de la sine?

 


Cum se explică faptul că…


… Organizaţia Mondială a Sănătăţii a realizat campanii de vaccinare antivariolică în ţările Africii Centrale astfel încât, la sfârşitul anului 1974, se estima că numărul de africani vaccinaţi depăşea 100 de milioane, în timp ce variola nu a produs decesul decât a câtorva zeci de mii de africani? Trebuie precizat că vaccinările antivariolice au continuat până în 1977. Nu numai în Africa, ci în lumea întreagă. Or, în Europa, între anii 1963 şi 1970, 12 ţări europene au înregistrat doar 391 de cazuri de variolă din 28 de surse diferite: Marea Britanie, 145 de cazuri; RFG, 65 de cazuri; în 20 de situaţii, variola provenea din Asia, iar în cinci, din Africa. Celelalte 181 de cazuri erau de origine necunoscută. Dacă se presupune că toate aceste cazuri de origine necunoscută îşi aveau sursa în ţări europene, pare aberant că vaccinarea europenilor a continuat în forţă între anii 1970 şi 1977, pentru un număr de cazuri atât de mic.

În secolele al XVI-lea şi al XVII-lea, variola ucidea în Europa circa 400 000 de persoane pe an. Când s-a început vaccinarea, prin anii 1796 – 1800, această epidemie era într-o evidentă regresie, regresie care nu poate fi atribuită vaccinării, întrucât aceasta nu era nici cunoscută, nici aplicată. De fapt, la fel s-a întâmplat cu majoritatea bolilor infecţioase: vaccinarea a început când ele erau într-un declin considerabil datorită exclusiv măsurilor de igienă. Evident, partizanii vaccinării au putut pretinde că aceste boli au dispărut datorită vaccinărilor; în realitate, lucrurile nu au stat deloc aşa, iar vaccinarea a provocat o contaminare difuză atât la indivizii vaccinaţi, cât şi la cei nevaccinaţi şi a antrenat astfel perenitatea agenţilor infecţioşi.

Vaccinarea – impusă în urma unui singur experiment


În afară de faptul că Jenner a pus în pericol viaţa unui copil căruia i-a inoculat în mod deliberat variola umană, sacrificându-l în caz de nereuşită (lucru condamnabil din punctul de vedere al celei mai elementare etici), trebuie să avem în vedere că Jenner şi adepţii săi nu şi-au făcut niciun fel de griji în privinţa rezultatelor catastrofale obţinute în urma vaccinării antivariolice în anii de după experimentul din mai 1796. În mod normal, principiul vaccinării ar fi trebuit să fie abandonat, numai că mecanismul se pusese deja în mişcare. Presa epocii, deja în căutare de senzaţional, se extaziase în faţa miracolului fără că acesta să fi fost verificat ştiinţific. Or, se ştie că miracolele nu au niciodată nimic ştiinţific în ele!

În 1796 şi mult timp după aceea, cunoştinţele de imunologie erau nule. Plecând de la un singur experiment, Jenner, adepţii săi şi presa, antrenând lumea ştiinţifică sau mai degrabă „scientistă”, au reuşit să impună principiul vaccinării publicului ignorant, conducătorilor politici şi lumii medicale, care a manifestat o naivitate crasă. Trebuie să subliniem că, la vremea respectivă, lumea medicală ignora însăşi existenţa unui sistem imunitar la fiinţele vii.

Cea mai mare eroare medicală și științifică a tuturor timpurilor


Cum este de conceput că, aflându-se într-o asemenea stare de ignoranţă, lumea întreagă a acordat încredere unui singur om, Jenner, care nu realizase decât o singură experienţă, pe o singură fiinţă umană? Mai târziu, Pasteur a reluat pe cont propriu această experienţă şi a vaccinat un singur copil împotriva turbării. Şi a inspirat, şi el, un soi de încredere universală! Cu o asemenea atitudine, prima idee care ne vine în minte este cu siguranţă următoarea: acum 200 de ani, dorind să acapareze un procedeu empiric cu scopul de a preveni bolile infecţioase, medicina alopată l-a modificat, deturnându-l de la adevărata lui bază (variola „animalizată”) şi creând astfel cea mai mare eroare medicală şi ştiinţifică a tuturor timpurilor.

Atunci când principiul vaccinărilor a fost admis de lumea medicală şi de unii oameni de ştiinţă, nu se ştia cum e organizat sistemul imunitar. Se constatase doar la modul empiric că vaccinarea putea, eventual, să protejeze împotriva anumitor boli. Această constatare se baza pe un număr infim de cazuri (unu sau două), prin urmare nu putea dovedi nimic în plan ştiinţific. Când s-a început vaccinarea în masă, s-au produs numeroase accidente de care nu s-a ţinut cont câtuşi de puţin. În afară de asta, nu s-a confirmat niciodată că vaccinarea îi proteja pe subiecţi împotriva bolilor pentru care erau vaccinaţi, întrucât nu exista nicio metodă pentru a verifica dacă, după vaccinare, aceşti subiecţi dezvoltau sau nu boala. Se declara doar că dacă epidemia părea să se stingă, acest lucru se întâmpla datorită vaccinării. Punct.

sistem imunitar

Cum funcționează sistemul imunitar?


Pentru a înţelege acest lucru, trebuie să amintim aici câteva noţiuni esenţiale:
  • există două feluri de imunitate: imunitate celulară şi imunitate umorală;
  • imunitatea celulară constă în formarea de limfocite special sensibilizate, capabile să se fixeze pe substanţele străine şi să le distrugă;
  • această imunitate este deosebit de eficientă în lupta împotriva ciupercilor, a infecţiilor virale intracelulare, a celulelor canceroase şi a grefelor de ţesut străin;
  • a doua imunitate, cea umorală, permite organismului să producă anticorpi mobili, capabili să distrugă bacteriile şi virusurile;
  • aceste două tipuri de imunitate sunt produse de ţesuturile limfoide din organism: ganglionii limfatici, splina, tubul digestiv şi măduva osoasă. Situarea ţesuturilor limfoide în organism le permite să intercepteze un agent agresor, în orice loc ar interveni acesta, şi să-l împiedice să se propage în circulaţia sistemică.

Din această scurtă prezentare a organizării sistemului imunitar apare evident faptul că orice individ care are un sistem imunitar performant n-ar trebui, în mod logic, să dezvolte o boală. Dacă o bacterie, un virus sau orice alt agent străin de organism încearcă să pătrundă în interiorul acestuia, el se va lovi de un dispozitiv de apărare eficient. De asemenea, dacă în timpul existenţei sale, organismul unui individ a reacţionat la un agent străin şi l-a eliminat, în cazul unui nou atac al aceluiaşi agent, el nu-i va mai oferi acestuia nicio cale de acces, întrucât o anumită categorie de limfocite dotate cu memorie va interveni la orice încercare de agresiune. Tocmai pe acest principiu al memoriei unor limfocite s-a bazat teoria vaccinării.

Adepţii vaccinării au crezut că dacă se introduce în organism un virus sau o bacterie sub o formă atenuată (antigen), limfocitele vor reacţiona la antigen şi-l vor păstra în memorie pentru a-i opune rezistenţă în cazul în care acesta s-ar prezenta vreodată sub o formă virulentă. Pare simplu. Chiar prea simplu.

Nu se ţinea seama absolut deloc că anumiţi subiecţi nevaccinaţi aveau un sistem imunitar care le permitea să lupte cu eficacitate împotriva agentului infecţios, în timp ce alţii, din păcate, din cauză că aveau un sistem imunitar deficient, indiferent dacă erau sau nu vaccinaţi, se duceau pe lumea cealaltă. Dacă decesele se produceau la cei vaccinaţi, acestea erau minimalizate sau trecute sub tăcere. Niciun singur medic sau om de ştiinţă nu s-a gândit că, de când există oameni pe lume, epidemiile şi pandemiile au atins întotdeauna un punct culminant, pentru ca apoi să se stingă încetul cu încetul. Chiar şi atunci când, mai târziu, a fost pusă în evidenţă organizarea sistemului imunitar şi când au fost identificate diversele elemente care îi permit să lupte cu eficacitate împotriva oricărui agent străin, nu s-a reuşit niciodată să se evidenţieze numărul de limfocite dotate cu memorie. Lumea medicală şi ştiinţifică a rămas întotdeauna învăluită într-o ceaţă artistică!

Memoria limfocitelor după vaccinări multiple


Niciunui medic sau om de ştiinţă nu i-a venit ideea să se întrebe ce efecte ar putea avea o întreagă avalanşă de vaccinări asupra acestor limfocite dotate cu memorie. Să spunem că am accepta că o vaccinare sau două le-ar permite limfocitelor dotate cu memorie să păstreze integral memoria antigenilor, memorie pe care o pierd însă după un anumit timp şi e necesar să se efectueze rapeluri. Mai există însă această memorie dacă un individ este vaccinat de 15 ori sau mai mult? Este o întrebare pe care nu şi-a pus-o nimeni, niciodată. Nimeni nu a luat în considerare acest aspect. Nu s-a demonstrat niciodată existenţa acestei „memorii universale”. Ne găsim, şi în această privinţă, în „ceaţa” artistică specifică medicinii alopate! Pe de altă parte, e adevărat că medicina nu este o ştiinţă, ci o artă.

Evident, nu se poate dovedi nimic, dar e uşor de înţeles că limfocitele dotate cu memorie vor sfârşi prin a o pierde dacă sunt confruntate cu prea multe agresiuni. La limită, aşa cum se întâmplă cu unii oameni care se confruntă pe parcursul vieţii cu o serie întreagă de evenimente traumatice, putem să presupunem că aceşti apărători ai organismului dobândesc idei sinucigaşe sau o iau razna (boli autoimune) şi atacă propriul organism. Nu este un secret pentru nimeni faptul că imunologia a bătut întotdeauna pasul pe loc şi că, în zilele noastre, progresele realizate sunt foarte modeste tocmai pentru că funcţionarea acestui sistem nu este cunoscută în întregime şi există multe zone de umbră. Dacă lucrurile ar sta altfel, am fi reuşit de mult să vindecăm afecţiuni cum sunt cancerul şi SIDA…

În concluzie, suntem forțați să recunoaștem că vaccinurile utilizate pe scară largă de medicina alopată pe de o parte nu sunt fiabile, iar pe de altă parte se dovedesc a fi periculoase. Laboratoarele care le fabrică știu asta prea bine. Medicii alopați care prescriu aceste vaccinuri o fac pentru că nu au posibilitatea de a prescrie altceva, și pentru că sunt obligați să prescrie doar acest tip de produse. Orice alt produs ar avea drept consecință blamul, suspendarea sau radierea din partea Ministerului Sănătății. Medicii alopați se află deci într-o situație de dependență față de laboratoare și de cei plasați pe cel mai înalt nivel al profesiei. E de înțeles, toată lumea trebuie să trăiască. Sunt prizonierii unui sistem greșit care îi conduce ireversibil spre discreditarea și dispariția medicinii alopate.
Bibliografie: “Vaccinarea – eroarea medicală a secolului – dr. Louis de Brouwer”


Citește partea I aici.



Sursa:

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Comentarii se accepta fara jigniri, fara atac la persoana, combateti (sau sustineti) ideea in sine, cu argumente pertinente intr-un mod constructiv, sa lasam ideile sa se bata intre ele in baza unor argumente solide ce corespund realitatii nu fictiunii, sau unor dogme primitive si perimate.
Multumesc pentru intelegere.